Wednesday, 18 October 2017
Acasă > Cartea săptămânii > Cartea zilei: „Armânii în România secolului XX-Istoric, fapte, însemnări, documente”, de George Beza

Cartea zilei: „Armânii în România secolului XX-Istoric, fapte, însemnări, documente”, de George Beza

Bun regăsit dragi prieteni la o nouă recomandare de lectură. Astăzi semnalăm apariția unui nou volum despre istoria armânilor din România precum și parcursul instituțional și social al acestora. Cartea are un titlu sugestiv-  Armânii în România secolului XX. Volumul conține memoriile, documentele și notele lui George Beza consemnate în câteva „caiete-note despre aromâni”. Îngrijirea volumului pentru tipar, traducerea documentelor scrise în limbă franceză, prologul și epilogul îi aparțin lui Paul Michael Beza care adaugă cărții și o colecție de fotografii ale familiei. Paul Beza contribuie cu cea mai mare parte a notelor de subsol iar titlul a fost ideea domniei sale, coperta și conceptul grafic i-a revenit Mariei Beza cu care domnul Paul Beza a făcut echipă editorială în acest travaliu intelecutal. Autorul acestei cărți,  George Beza, a fost unul dintre armânii de faimă el rămânând în memoria colectivă a armânilor ca cel care a intenționat să-l ucidă pe Constantin Angelescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne în data de 21 iulie 1930. Totuși George Beza nu a intenționat să-l ucidă pe C. Angelescu datorită faptului că fusese extrasă pulberea din gloanțele cu care G. Beza încărcase pistolul așa cum putem afla din actul de acuzare al Parchetului (p.67). De fapt G. Beza a vrut să atragă atenția autorităților românești faptul că nu s-au respectat promisiunile stabilite în momentul negocierilor procesului de colonizare al armânilor. Angelescu era implicat în redactarea Legii de Organizare a Dobrogei Noi și, în această calitate, a făcut imense servicii bulgarilor(cu alte cuvinte Angelescu trăda interesele naționale). Beza a identificat veriga slabă instituțional și a acționat ca un patriot român.

Din momentul în care începe procesul George Beza devine figura legendară în care armânii și-au pus speranța pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntau în Cadrilater. Citind cartea însă lectorul va vedea că George Beza a făcut mai servicii României dar și servicii enorme Aliaților pe frontul din Orient. Nu insist asupra acestor servicii aduse de către autorul cărții ci voi descrie în câteva rânduri drumul românesc al armânilor.

Armânii sunt dovada istorică a unei continuități latine milenare în Peninsula Balcanică în ciuda slavizării, grecizării, albanizării, românizării și a unor impedimente de ordin politic, social, cultural la care au fost supuși de către guvernele statelor balcanice în care trăiau. Însuși numele de armân (rrâmân)confirmă originea latină a acestei populații balcanice.  Paul Beza susține în prologul cărții denumirea de vlahi care le-a mai fost dată îi apropie de dacoromâni, ei înșiși numiți valahi. Pe acest considerent statul român s-a implicat în mod cultural și politic în sudul Dunării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1864 mai precis). Astfel a fost posibilă deschiderea unui număr de 113 școli și a unor licee care au funcționat în statele balcanice și care au facilitat contactul cu limba română și cu valorile culturii române. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria și existența armânilor sud-dunăreni a devenit fie subiect de cercetare, fie obiect de controverse între etnografi, istorici și lingviști. Aceștia vor călători în această zonă a Europei, lăsându-ne relatări deosebite. Mai complexă este abordarea problematicii de ordin politic, susține autorul, problematică care diferaă radical în funcție de statul de tutelă în care trăiesc armânii. Teoriile oficiale despre armâni aparținând academiilor de științe din Grecia, Serbia, Bulgaria, România și Albania diferă radical una de alta și nu coincid nici măcar în relație cu evenimentele secolului XX ( Tratatul de București din 1913 spre exemplu).  De la momentul în care s-a deschis prima școală (în primă fază armânească ulterior românească) în Balcani România s-a erijat în susținătorul armânilor sud-dunăreni prin înființarea de școli și biserici, menite a le familiariza cu valorile românești de care se apropiau în mod evident. Imensa dificultate a realizării obiectivelor naționale armânești  rezida în faptul că diversele comunități etnice aflate în Turcia europeană, cum era și cazul Macedoniei, nu formau blocuri compacte, lesne de decupat geografic, fapt care atrăgea după sine transferarea problemei minorităților în statele balcanice nou constituite ce preluau o parte din moștenirea teritorială otomană. Pe acest fundal are loc escaladarea rivalităților dintre diversele comunități etnice dornice să-și asigure un teritoriu pe care să-l „naționalizeze”, paralel cu incapacitatea Imperiului Otoman de a menține securitatea în zonă.

Declanșarea luptei antiotomane din Macedonia în anul 1903, a sporit climatul de insecuritate iar violențele intercomunitare au devenit mai grave ca niciodată. În aceste circumstanțe, guvernul de la București nu putea să nu ia în calcul trecerea de la o atitudine filantropică față de elementul armânesc din Turcia europeană la o soluție instituționalizată, bazată pe legi și care să poată răspunde mai bine nevoii de prezervare a identității naționale a armânilor și de securizare a comunităților etnice lucru pe care l-a făcut prin colonizările pe care le-a derulat în Dobrogea de Sud după 1925.

Iradeaua din primăvara anului 1905, obținută de guvernul de la București prin negocieri directe cu autoritățile otomane, părea să fie o bună soluție prin care, legal, se acordau o serie de drepturi aromânilor din imperiu, precum autonomia școlară, oficierea serviciilor religioase în limba armână și posibilitatea de a participa prin alegeri la constituirea autorităților locale.

În același timp cu iradeaua amintită a fost emisă și o Înaltă Teskerea Vizirală[1] care dădea dreptul ca supușii armâni din Turcia să poată folosi limba armână în biserici și în școli. Emiterea de către sultan a acestui act în 1905 nu era lipsit de interes și importanță pentru otomani, el urmărea să câștige bunăvoința comunităților de armâni într-o epocă în care autoritatea imperiului se eroda continuu iar loialitatea celorlalte comunități etnice balcanice lăsa de dorit, deoarece acestea erau susținute de statele naționale nou înființate.

 În acest mod armânii și-au dat acordul pentru susținerea statului multinațional otoman în cadrul căruia credeau că-și pot găsi locul și susținerea politică. Dealtfel aromânii au contribuit la reformarea și modernizarea statului otoman, aspect care a condus la crearea condițiilor favorabile afirmării comunității aromâne din Balcani. În momentul revoluției Junilor Turci din 1908 armânii au sprijinit mișcarea politică iar unii dintre membrii elitei armâne au devenit demnitari otomani după 1908. Un exemplu elocvent este cel al lui Nicolae Batzaria, membru al Comitetului Uniune și Progres, apoi parlamentar și ministru în guvernul de la Istambul ulterior om politic în sistemul politic românesc.

Această atitudine pro-otomană a comunităților de aromâni era alimentată de rivalitățile intercomunitare în care aromânii erau deseori victime și de politicile statelor balcanice care deznaționalizau diversele comunități de aromâni. Practic se repeta situația din Austro-Ungaria unde românii din Transilvania își investiseră speranțele în autoritățile de la Viena pentru temperarea politicilor de  asimilare ale guvernelor de la Budapesta. Dacă urmărim doar parcursul politic al lui N. Batzaria putem vedea soluția de avarie pe care armânii o foloseau pentru a-și păstra organizarea și anumite drepturi obținute sub autoritate otomană ulterior sub autoritate românească. Ne putem pune întrebarea cum se poate ca un politician să facă parte din două sisteme politice opuse total ca filosofie și cum este posibil să deții demnități publice în doup state diferite. Răspunsul este simplu: problema armânească a fost o problemă politică în Balcani iar fiecare stat care a „moștenit” de la Imperiul Otoman comunități de armâni a încercat să le „topească” în cadrul „corpului național” Excepție face România care a oferit alternativă comunităților de armâni, fiind interesată să colonizeze Cadrilaterul cu populație apropiată ca obiceiuri , limbă, cultură.

Anul 1913 va fi punctul terminus a ceea ce numim,  problema orientală, și împarţirea teritoriilor ce aparţineau Imperiului Otoman bolnavul Europei. Totodată Pacea de la București din 1913 va rămâne în metalul colectiv al aromânilor ca o „mare catastrofă identitară” așa cum afirma N. Trifon într-o carte excelentă despre istoria armânilor.

Referindu-se la negocierile de pace din 1913 George Murnu afirma în 1914 : „Grecia, Serbia şi Muntenegru s-au îndoit ca teritoriu, Bulgaria a dobândit ținuturi întinse la miazăzi, Albania a devenit un stat de sine stătător… Numai un singur neam, aromânimea, armânamea noastră, nu şi-a putut asigura pentru sine, din întregul teritoriu ocupat odinioară de turci, nici o bucată de pământ, unde să-şi poată adăposti ființa sa etnică şi să poată lua parte, ca membru egal îndreptățit, în concertul popoarelor din răsăritul Europei

Începând cu 1925, când situația lor din Grecia s-a înrăutățit, o parte a armânilor răspund ofertei românești de a fi primiți în Dobrogea de Sud considerată un mediu propice pentru a-și păstra limba, tradițiile, identitatea etnică.  De atunci și până în 1938, ei vin în grupuri compacte în România și sunt colonizați în Cadrilater, în județele Durostor și Caliacra, care făceau parte, de la vremea respectivă, din componența României.

Noile reconfigurări ale frontierei de sud deși au fost considerate a fi strategice nu au adus României mai mult echilibru în ceea ce privește garantarea securității acelor zone. Actul în sine a fost considerat o anexare teritorială clasică de către cei care au supervizat negocierile și au fost de acord cu împărțirea moștenirii otomane. Deși oamenii politici români ai epocii au găsit justificări pentru această anexare evenimentul a fost considerat un factor nociv care a tensionat puternic relațiile dintre Bulgaria și România în perioada interbelică. România a fost statul care le-a oferit o alternativă armânilor în momentele dramatice ale existenței lor a fost. Desigur au fost și inconveniente care au împietat ulterior asupra evoluției și existenței armânești în Dobrogea de Sud în sensul că guvernele românești nu au respectat înțelegerile pe care le-au convenit cu liderii armânilor. Cert este că armânii au fost puși în situația de a putea alege între a-și păstra și conserva identitatea și a fi asimilați de către nou-înființatele state balcanice care se împotriveau manifestării sentimentului armânesc precum și a identității.

Atitudinea ostilă a liderilor țărăniști  precum și inconsecvența liderilor Partidului Național Liberal au creat mari deziluzii printre coloniștii armâni care se simțeau străini într-un spațiu și într-un stat de care nu-i lega absolut nimic. Motivația acceptării de către armâni a colonizării a fost aceea a găsirii în cadrul statal românesc a voinței politice care să le permită acestora rezolvarea dezideratelor politice precum și consevarea culturii identitare și a tradițiilor păstrate de secole.

Mulţi dinte armâni au fost încântaţi de noua viaţă descrisă de curentul declanşat de campania colonizării, erau cei cu vederi liberale, spre deosebire de ceilalţi conservatori, cei care vor rămâne acolo în Balcani. Din păcate toată această mare de oameni care a fost adusă să colonizeze acele teritorii dobândite de statul român, fie ei aromâni, basarabeni sau români din Oltenia, a fost un experiment al timpurilor în care trăiau, al războiului care urma să vină şi nu în ultimul rând al Congreselor de Pace, ce urmau războielor, cele care hotărau destine, fie ele teritoriale, fie destine ale populaţiilor care trăiau în acel spațiu. Problemele nu au fost rezolvate de măsurile pe care guvernele României le-au luat datorită faptului că se alocaseră puține fonduri pentru a se construi spații de locuit iar coloniștii aromâni nu aveau unde locui.

Chiar și Nicolae Iorga care fusese implicat în acțiunea  colonizărilor recunoștea, într-o anumită măsură această nereușită a guvernelor românești. Analizând situația din Cadrilater Nicolae Iorga consema: În Dobrogea cea nouă, datoria mea de partid naţional ar fi să sprijin pe macedoneni care reprezintă o parte aşa de interesantă a poporului românesc; oameni care au dat în civilizaţia naţională proporţional infinit de mult, oameni care sunt desigur după cum ştiţi, cu mult mai destoinici decât noi; nu există unul din ei, care pus în orice situaţie, să nu fie în stare a se descurca, sunt marii creatori de cultură din toată Peninsula Balcanică, şi pe oamenii aceştia i-am smuls de la casele lor, i-am transportat pe pământul românesc, din neagricultori, i-am facut agricultori, din oameni de oraş, i-am făcut oameni de sate, ne-am batut joc puţin de speranţele lor.

Dincolo de aceste descrieri de ordin politic, social, cultural, ale armânilor cartea prezentată azi mi se pare interesantă și din alt punct de vedere. Carte apare în spațiul cultural englez, deci în afara cenzurii oficiale a vreunei edituri din România pe motiv că „nu ar fi conformă cu teoría oficială despre aromâni”! Lucrarea apărută în Marea Britanie întregește o tendință a de publicare a lucrărilor în edituri din străinătate și care spun lucrurilor pe nume adică  textele pun punctul pe „i”. Printre acestea amintim : Aromânii pretutindeni și nicăieri (publicată în română în 2 ediții) sau Unde este Aromânia ? ambele scrise de N. Trifon. Gustav Weigand, Armânii – țară și oameni, vol. I., lucrare tradusă de Cristian Bandu și îngrijită de Mariana Bara, autoare a excelentei lucrări Limba armânească care cerceteză modul în care armâna întrunește caracterul unei limbi în sine. Nu exclud lucrările cercetătorilor români (unii dintre ei armâni) care au valoare științifică certă dar, care, nu se pronunță în multe din temele tabu cu și despre armâni. Printre acești „cercetători” identificăm și lucrări despre armâni care au o calitate științifică îndoielnică prezentând „teorii științifice” de-a dreptul caraghioase în loc să prezinte evenimentele în mod real și să recunoască realitățile petrecute. Închei prin a spune că „poporul armân” a fost sacrificat pe altarul naționalismelor balcanice iar multe dintre instituțiile constituite în statele balcanice, inclusiv în România i se datorează acestui popor destoinic.

Recomandăm acest volum de excepție, o pagină de istorie, de etnologie și de cultură identitară cu adevărat autentică. Lectură plăcută !


[1] Teskereaua vizirală era un act de punere în executare a deciziilor sultanului, era emisă de ministrul de justiție otoman către patriarhul ecumenic și avea caracter obligatoriu și executoriu în ciuda protesetelor patriarhului ecumenic care fusese prevenit de greci și care contesta aceste drepturi acordate aromânilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.