Wednesday, 13 December 2017
Acasă > Cartea săptămânii > POSTMODERNISMUL ROMÂNESC – Mircea CĂRTĂRESCU

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC – Mircea CĂRTĂRESCU

În rubrica de astăzi a Cărții Zilei, Mircea Cărtărescu, în volumul intitulat Postmodernismul Românesc ne propune o temă de reflecție literară și culturală o analiză a postmodernității plecând de la conceptul care definea epoca anterioară și anume modernitatea.  Moştenitoare a raţionalismului iluminist al secolului al XVIII-lea, modernitatea a fost un idealism bazat pe umanism şi progres. Această viziune utopică a fost contestată de apariţia categoriilor negative precum hazardul, neantul sau inconștientul ori imaginarul. Perspectivismul lumii moderne, tradus prin dezagregarea oricărei autorităţi şi prin relativizarea valorilor, poate produce şi el un sentiment de dezorientare şi perplexitate culturală, într-un cuvînt, toate vechile obişnuinţe umane, legate de viaţa într-o lume relativ statică şi stabilă, cu valori tradiţionale bine stabilite, cu o împărţire clară a rolurilor sociale. Pentru moderni, esenţială este numai noutatea, clipa prezentă, făcută să fie depăşită de clipa ulterioară.  Modernii nu pot înţelege decât operele contemporane, pe cele vechi le privesc din perspectiva primelor, ca prin nişte filtre ale modernităţii. Reputaţia marilor maeştri nu poate fi păstrată în modernitate, din cauza slăbirii conexiunii vechi-etern-valoros. Modernitatea presupune o mutaţie culturală majoră, care s-a produs odată cu trecerea de la o estetică a permanenţei, bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe neschimbător şi transcendent, la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul. Societatea postmodernă, însă,  are probleme şi dileme specifice care o plasează în alte cadre culturale specifice. Trecerea lumii româneşti la postmodernitate nu s-a produs, susține Cărtărescu, deşi unele simptome se manifestã deja încă din anii ’70. În anii ’60, ieşind din stalinism, România nu se conecta la lumea occidentală, liberă, ci reînnoda cu propriile experienţe culturale interbelice, pandantul cultural al industrializării din economie.La sfârşitul deceniului şapte al secolului XX a avut loc o coborâre a artei în cotidian, în sensul estetizării masive a lumii. Aspectul comercial a devenit un criteriu esenţial. Ideea de libertate este legată în postmodernism de posibilitatea unei experienţe senzoriale fără limită. Cărtărescu afirmă în acest sens: „Poate că obiectul estetic emblematic al lumii de azi ar trebui să fie considerat videoclipul, sincretism uneori foarte sofisticat de imagerie suprarealistă, muzică şi animaţie pe computer, tinzînd către un spectacol senzorial total.” (p. 69). Arta în postmodernitate este și ea supusă schimbărilor. Ne putem întreba dacă nu cumva singurele forme de artă acceptate de către postmodernitate sunt cele „populare”. Se vorbeşte de moartea artei „înalte” prin epuizarea posibilităţilor ei imanente. Ceea ce agonizează nu este arta în sine, ci dimensiunea ei modernistă, ezoterică şi totalitară. Arta înaltă nu mai defineşte întreaga cultură, ci a devenit unul din aspectele acesteia, fără drept de preeminenţă. Renaşterea europeană este prima conştientizare a „noutăţii” lumii. Inclusiv în secolele XVII-XVIII, noţiunea de „modern” avea mai curând conotaţii negative. Însă odată cu iluminiştii şi romanticii, noţiunea de frumos devine istorică, pierzându-şi astfel transcendenţa. Se pierde categoria sublimului, în favoarea: caracteristicului, interesantului, grotescului etc. De la romantici încoace, arta s-a construit în principal pe negarea lumii moderne, pe o estetică puristă şi antiutilitaristă.  Dacă omul modernist era prin excelenţă tragic, strivit de confruntarea cu neantul, vehiculând o mistică a suferinţei şi o paranoia intelectualistă bazată pe omniprezenţa sensului, omul postmodernist şi-a găsit cel mai confortabil adăpost chiar în inima neantului a eternului. Este acel tip de existență pentru care realitatea nu mai prezintă prea mare interes ci viitorul, un viitor proiectat undeva…în postmodernitate. Postmodernitatea optează pentru valori „slabe”, pieritoare, pentru că prin disoluţia metafizicii se pune în evidenţă caracterul „slab” al fiinţei şi al gândirii. Postmodernitatea nu mai consideră adevărul un concept al cunoașterii, pentru că el nu mai este întemeiat pe o realitate metafizică stabilă. Adevărul a devenit un concept instrumental de comunicare şi relaţie, foarte apropiat de conceptele estetice. Un volum cu adevărat de excepție și un excurs prin cultura românească a ultimului secol, o lectură captivantă și specială.

Enache TUȘA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.