Într-o atmosferă academică, aşa cum a numit-o IPS Teodosie, sâmbătă, la Curtea Brâncovenească, s-a lansat cartea „Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului de la Luncanii de Sus”, de Filoteea Nistor.
Părintele Teofil Bradea, responsabilul de carte, a prezentat volumul şi împrejurările în care a apărut acesta, arătându-se impresionat de maica stareţă, Filoteea Nistor, a mănăstirii din titlu, moldoveanca ce a reuşit să construiască din mai nimic o mânăstire maramureşeană. „În timpul unei slujbe la mormântul lui Eminescu, căruia Academia Română îi face cele necesare de 7 ani, maica stareţă a căzut dragă celor mai ilustre nume ale culturii româneşti”. Atunci s-a discutat despre broşura la care lucrase măicuţa, dar s-a picat de acord că „nu se cade să facem doar o broşură. Hai să alcătuim un colaj”. Şi s-a făcut.
Nouă capitole şi mulţi autori de seamă adunaţi între două coperţi care par a nu avea mai nimic în legătură unul cu altul. Dar au. Credinţa în Dumnezeu şi în spiritul creator al românilor. Părintele „care este contaminat de Eminescu”, după cum l-a descris IPS Teodosie, s-a oprit îndelung şi apăsat la cel dedicat poetului universal. „Setea de cultură şi de iscodire a adevărului şi felul de a fi al poetului sunt schiţate foarte bine în poezia sa «De vorbiţi mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud: / Dănţuiţi precum vă vine, / Nici vă şuier, nici v-aplaud; / Dară nime nu m-a face / Să mă ieu dup-a lui flaut; /E menirea-mi: adevărul /Numa-n inima-mi să-l caut»” a povestit părintele auditoriului şi, încercând să-l creioneze mai bine, chiar cu ajutorul vorbelor poetului, a istorisit o întâmplare: „Ştiindu-i spiritul critic şi incapacitatea de a minţi, un tânăr îi cere părerea asupra noii sale epigrame despre Capşa, pe care-o frecventa şi Eminescu: «La Capşa unde vin toţi seniorii/ lăcaş frumos cu două mari despărţituri, / Într-una se adună scriitorii / şi-ntr-una se mănâncă prăjituri.» La care, Eminescu îi spune că ar avea o mică modificare de făcut: «La Capşa unde vin toţi seniorii/ lăcaş frumos cu două mari despărţituri, /Decât să se mănânce prăjituri / Mai bine s-ar mânca toţi scriitorii». Asta ca aluzie la sărăcia lucie în care trăia Eminescu, sărăcie care, totuşi, nu-l împiedica să fie filantrop. Odată, aflându-se în biserica Sf. Constantin şi Elena din Bucureşti, Eminescu şi-a dat încălţările unui sărac, iar parohul, impresionat peste măsură de gestul său, l-a luat acasă. Bătrânul preot, cu ochi albaştri, plete şi barbă albă care simte Eminescu ar putea vorbi despre poet continuu, doar cu pauze scurte de somn.
Asta a observat şi IPS Teodosie, dar a şi înţeles: „Iată, aceasta este o patimă, dar, aş spune, fără păcat. Oricât ar vorbi despre Eminescu este bine, ni-l aduce mai aproape. Pentru că Eminescu este cel mai însetat român de românitate, de credinţă. Să-l urmăm ca pe-un apostol. La el găsim filozofia cea mai profundă, credinţa cea mai curată. Geniul lui Eminescu s-a situat în infinit – în raport cu spaţiul, timpul şi dumnezeirea. El nu putea să mintă pentru că trăia în Adevăr”.
Stimulat de inspiratele vorbe ale Preaînaltului, părintele Teofil i-a lansat şi propunerea (pe care a făcut-o cam prin toată ţara) de a înfiinţa la Constanţa o catedră de eminescologie. Arhiepiscopul Tomisului, plăcut surprins de idee, a răspuns că, dacă va veni să predea domnia sa, da, se poate face. Părintele, entuziasmat, a promis că ar veni şi-n fiecare zi: „Doar să se facă!”.
Sursa: www.cugetliber.ro