Acasă > Social > Omagiu lui Eminescu. 128 de ani de la moartea ”poetului nepereche”

Omagiu lui Eminescu. 128 de ani de la moartea ”poetului nepereche”

Astăzi se împlinesc 128 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu.

Marele poet al românilor s-a stins din viață pe 15 iunie 1889, la doar 39 de ani.

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Născut pe 15 ianuarie 1850, la Botoșani, poetul este considerat cel mai important reprezentant al literaturii din țara noastră.

A fost al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, momente unice pe care le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”.

Primele încercări de poezie ale sale datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia “La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici, închinată memoriei profesorului său.

În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.

”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.”, spunea despre marele poet criticul literar Titu Maiorescu.

Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european, bogăția și farmecul limbajului. Din acest motiv putem spune că ”fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci” (Tudor Vianu).

Când amintirile…

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori resfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *