luni, noiembrie 18, 2019
Acasă > Editorial > Poziția “misionarului”

Poziția “misionarului”

În ultimii ani, România ține prima pagină a presei cu justiția televizată. Rețineri, arestări, condamnări…Toate, pe baza unor dosare „prelucrate” de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Iar marfa nu se mai termină, atât timp cât delațiunea, fondată sau nu,  reprezintă materia primă din care este alcătuit poporul român.

Șefa “anticorupților”, Laura Codruța Kovesi susținea în urmă cu două zile că DNA are în lucru peste 4500 de dosare…Un număr egal cu cel al aleșilor locali – primari, șefi de consilii județene, consilieri județeni.

Nu avem nimic împotrivă…Să le aibă în lucru. Numai că ne dorim ca toate lucrările de cercetare penală să respecte și principiul adunării de probe și în favoarea învinuiților sau inculpaților. Din păcate, procurorii DNA s-au specializat numai în prelucrarea probelor împotriva celor pe care îi anchetează. “Ouăle negre”, în viziunea procurorilor DNA, nu vor deveni  albe, pentru că ei le văd doar negre.

Am trece mai ușor și peste acest aspect dacă judecătorii României ar avea coloană vertebrală, dacă ar judeca dosarele pe care procurorii DNA le pun pe masa lor ca pe orice alt dosar penal sau civil. Numai că, observăm din ce în ce mai des, că magistrații instanțelor române “au uitat” sau încalcă un alt principiu fundamental de drept învățat în anii facultății. Și anume, că instanța trebuie să dea dovadă de rol activ în cadrul unui proces penal și să urmărească scoaterea la lumină a tuturor probelor, inclusiv a probelor care sunt în favoarea celui învinuit sau inculpat.

Câți dintre judecătorii de azi mai respectă principiul rolului activ al instanței în dosarele înaintate de procurorii DNA? Niciunul! De ce? Pentru că le este frică, din cauza vânătorii declanșate de “anticorupții” lui Kovessi, de interceptările telefonice interminabile, de scormonirea trecutului fiecărui magistrat.

Pe vremuri, când am terminat Facultatea de Drept și în momentul în care am devenit judecător, în cartierul constănțean în care locuiam, vecinii și cunoscuții îmi spuneau că nu este mare scofală să fii judecător. Pentru că, în opinia lor, cel care avea cea mai mare putere, era procurorul care te putea aresta oricând dorea el. Degeaba încercam să le spun că decizia, că, practic, furculița și cuțitul se află în mâna judecătorului care pronunță sentința, pentru că oamenii susțineau că tot procurorii sunt mai tari.

Din păcate, azi, în epoca lui Kovesi, am ajuns să le dau dreptate vecinilor și cunoscuților mei.  De ce? Pentru că, deși cuțitul se află tot în mâna judecătorilor, aceștia au adoptat poziția misionarului, preferând să stea capră în fața procurorilor și a aberațiilor din unele dosare penale, renunțând la exercitarea rolului activ și înghițind ca papagalii tot ce le pun “anticorupții” în față.

Teama pentru ziua de mâine, teama pentru dosare “fabricate”, pentru amenințarea cu Inspecția Judiciară sunt mai puternice decât descoperirea adevărului.

Judecătorii români sunt în genunchi și degeaba încearcă să spună că totul e minunat, pentru că din poziția în care se află, cea a misionarului, nu sunt în stare să distingă nici măcar linia orizontului.

În aceste condiții, despre ce justiție mai vorbim?

George Marinescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *