Monday, 10 December 2018
Acasă > Editorial > S-a mai rupt un baier al Cerului

S-a mai rupt un baier al Cerului

7 August ar trebui să fie Zi de Doliu Național.

Un mare patriot, un artist ce inspira la propriu frumosul rupt din cele mai înalte ceruri prin aerul tras în piept, pentru ca mai apoi, în ritmul bătăilor inimii și ochii adânciți în lumi nebănuite, să-l expire dăruindu-ne cântecul – rugăciune, cântecul – martor al istoriei, cântecul – martor al iubirii, cântecul – martor al tradițiilor strămoșești.

Un om simplu și înțelept, un erudit, ale cărui cuvinte te cuprindeau și-ți mișcau sufletul până la lacrimi.

Marele Maestru Al Taragotului Românesc – Dumitru Fărcaș, a plecat dintre noi.

Generația tânără nu știe ce a pierdut odată cu mai rara apariție pe Micul Ecran al acestui Mare Român. Noi ceilalți însă, suntem încercați de o strângere de inimă și de o sinceră părere de rău.

Până și cei care nu au fost foarte atașați de muzica sa, tot i-au oferit măcar prinosul unei clipe de tăcere la auzul tristei vești. Cert este că tuturor,  ni s-au învălmășit în minte duminicile și sărbătorile copilăriei, când taragotul lui Fărcaș anunța începutul emisiunii Tezaur Folcloric sau sublinia dramatismul  nemuritoarelor scene din filmele istorice românești.

Chiar dacă pentru unii dintre copii acelor vremuri, era semnalul de ieșit la joacă – așa cum mi se spunea puțin mai devreme, taragotul lui Dumitru Fărcaș ne-a rămas tuturor în minte.

Nu era program de varietăți în care să nu apară. Nu era sărbătoare fără Domnia Sa. Mi-aduc aminte că  la noi acasă, la fiecare Revelion, din momentul în care începea Dumitru Fărcaș să cânte, se instala o liniște ciudată  în tot vacarmul bucuriei. În  liniștea aceea aveai senzația că celor prezenți le-ai putea auzi sufletele gemând. Copii fiind, nu prea pricepeam noi ce se întâmplă. Dar știam un singur lucru: taragotul ne chema la tăcere, și cu trecerea anilor, la un soi de tristețe, pe care abia mai târziu aveam s-o înțelegem cu adevărat, pentru ca la final, să ne aducă pe toți la dans.

Dintre cele cinci limbaje, limbajul sunetului este cea mai subtilă și profundă formă de contact senzorial. Sunetul este însăși esența comunicării. Între toate cele de pe pământ, între cer și pământ există o permanentă comunicare ce îmbracă cele mai diverse forme, iar printre aleșii lui Dumnezeu sunt și cei a căror muzică devine nemuritoare, legând Cerul de Pământ.

Unul dintre acești aleși este Dumitru Fărcaș. Nu spun ,,a fost”, pentru că Dumitru Fărcaș va rămâne în veșnicie prin moștenirea culturală imensă, prin tezaurul cultural, prin trăirile ce ni le va genera mereu, muzica sa.

În cântecul Maestrului, era scrisă în limbajul sunetului, întreaga istorie a acestui tărâm. Luptele, lacrimile, eroii, sângele vărsat. Era scrisă istoria dacilor și a tracilor din vechime.

Era scrisă și istoria vieții obișnuite a țăranului din Ardeal, și jocul, și tradițiile lui, și munca câmpului, și iubirea, și cântecul codrilor, și dorul. Era atâta jale, atâta dragoste și atâta bucurie negrăită, adunate într-un melange ce nu poate fi cu ușurință descris în cuvinte. Era  ascuns fiorul ce-l simțeai când te cuprindea un băiat de mijloc sau când te gândeai la zbuciumul și trădările acestui neam. Era și este și va fi atâta bogăție de trăiri, în muzica sa…

A moștenit dragostea față de fluieraș de la tată și de la bunic. Mai apoi, tributar al maeștrilor săi – Luță Ioviță, Ion Murgă-Bălățenu ș.a., pe care îi auzea cântând la radio, s-a îndrăgostit de sunetul ancestral și celest totodată al taragotului ce i-a intrat pentru totdeauna în suflet. Conservatorul l-a urmat la secția de oboi și a studiat  autodidact taragotul pentru că la Conservatorul ,,Gheorghe Dima” din Cluj nu se predau instrumente de factură folclorică. Această dragoste, credința în Dumnezeu și iubirea profundă și sinceră de țară  au dat taragotului lui Fărcaș puterea vindecătoare de suflet.

Simplu și modest, îmbrăcat în costumul popular maramureșean cu taragotul în mână, țesându-și drumul până la Înaltele Ceruri interpretând ,,Jocul Fecioresc de pe Câmpia Mureșului„… așa mi-l imaginez urcând spre cer pe Marele nostru virtuos.

Noi, cei rămași în urmă, ar trebui măcar o rugăciune să facem pentru mântuirea sa, dacă nu-i vom decreta ziua plecării dintre noi – zi de doliu național.

Drum lin, Maestre… Drum lin…

Să faceți și în brațele lui Dumnezeu aceleași rugăciuni cântate pentru acest pământ pe care l-ați iubit până la ultima suflare…

Sonia Enache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.