Acasă > Editorial > Vise, proiecte şi răsărituri de soare

Vise, proiecte şi răsărituri de soare

Unele proiecte te aleg ele pe tine, ci nu invers. La fel şi unii oameni. Unele întâmplări. Când mi se spunea asta, tăceam încăpăţânată și-mi vedeam fermă de treaba mea. Cel mai lung proiect care nu mi-a ieșit a durat patru ani. Deși era acolo totul pus la punct, iar echipa asteaptă chiar şi acum un semn să dăm drumul artificiilor mentale şi creative. Niciun regret. Poate i-o veni într-o zi rândul…

Pe lângă acesta au mai fost unele proiecte mai mici în care m-am aruncat la fel, cu tot sufletul, cu tot entuziasmul şi fără să ezit, nevrând să pricep că ar putea exista riscul să nu aibă o finalitate. Nopţile au devenit zile si m-am lovit de aceeași încăpăţânare surdă că ceva care așteaptă să fie scos la lumină, are sorţi de izbândă atunci când ai oamenii potriviţi alături. Dar am învăţat că nu este de-ajuns nici asta… Şi, sincer, dacă mi-e teamă de ceva foarte tare, este să nu dezamăgesc oamenii care și-au suflecat mânecile şi s-au apucat de treabă alături de mine, s-au aruncat cu capul înainte, ca într-un bazin cu apă rece, în care se pot răcori după ce viaţa i-a înfierbântat prea tare…

Pentru visători este mereu nevoie o echipă, o ceată de nebuni, care să creadă în ce fac, în ce scriu, în ce simt, care să nu obosească şi să-şi înfrângă temerile, care să nu dea doi bani pe critici, dar care să mai aibă şi idee despre ce vorbesc, despre ceea ce vor să se întâmple şi cum să se întâmple. Başca ceva diplomaţie în dezamorsarea conflictelor. În primul rând însă, unde să găseşti această mână de oameni? În al doilea rând, înaintând în vârstă, începi să-ţi pui tot mai des întrebarea: şi dacă toate aceste poveşti despre echipe creative nu sunt altceva decât un fiasco, o minciună frumoasă cu care să-ţi umpli timpul? Nu e mai bine să ne vedem de întâmplări mai mici? Că și visele astea… aşa se fac ţăndări în sufletul tău când speri prea mult în ele…

Totuşi, de fiecare dată când încep un proiect nu-mi mai fac iluzii. Am o singură regulă: de obicei îl încep eu, apoi arunc propunerile fără să mă gândesc la un refuz, iar dacă acesta vine, nu am a doua propunere pentru altcineva, fiindcă alegerile mele cad mereu doar pe minţile unora ale căror zvâcnete mă cuceresc, într-un fel sau altul. Dar nu numai minţile, ci şi sufletele.

Cunosc fiecărui om care mi-e drag puterea de dăruire, tenacitatea cu care-și construieşte zi de zi echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, felul în care-şi spune fără temeri ceea ce-l deranjează sau sufocă. Şi de cele mai multe ori am inventat vise şi proiecte doar ca să mi-i aduc mai aproape, să lucrăm împreună şi să ne întâlnim mai des. Astfel de oameni am căutat mereu în drumurile mele. Şi pot spune că, din acest punct de vedere, chiar sunt o norocoasă.  Fiindcă toate proiectele mele, şi cele care au ieşit şi cele care n-au ieşit, mi-au adus aproape oameni care mi-au îmbogăţit viaţa sau colegi de la care am avut ceva de învăţat. Cei cu care nu m-am potrivit în idei şi discursuri, căci au fost şi de-ăştia, i-am trecut la cantitate neglijabilă, bună de uitat sau de adus aminte în funcţie de ce personaje mai aveam nevoie ca să înaintez în viaţă, construindu-mi propriul univers. Pentru că, până la urmă, asta e important, să fii actor principal în lumea ta, în filmul tău şi să distribui ce roluri vrei tu prietenilor tăi, sau să te laşi distribuită în filmul lor, de dragul lor, iar din când în când să le cedezi locul tău, să-l laşi pe altul să fie piua întâi, doar pentru că i-a venit rândul sau pentru că aşa simţi, să-i dăruieşti marele tău vis. E un pariu pe care n-ai cum să-l ratezi.

Cine crede altfel, că nu poţi fi egoist şi altruit în acelaşi timp, interesat şi dezinteresat tot în acelaşi timp, un mare visător şi un şi mai mare realist, un sceptic şi un optimist în acelaşi timp, iar singurul tău rol să fie doar să găseşti o armonie în toate acestea, ei bine, cine nu crede că este posibil şi aşa, e foarte clar, pentru mine cel puţin, că în filmul meu n-are cum să fie distribuit. Iar asta e singura putere pe care o am şi o pot controla. Să fiu cu cine am chef eu să fiu.

Aşa că iată de ce niciun sfârşit nu mai e deloc o tragedie. E doar un alt punct de vedere.

M-au mai învăţat un lucru proiectele mele, că uite, veni vorba de finaluri: să recunosc unul şi să nu-mi mai fie teamă de ele. Uneori poate fi dramatic, alteori vine ca un fel de uşurare, iată de ce nu m-au mai prins demult nepregătită aceste sfârşituri. Ba chiar vin ca o încununare a unei experienţe. Să-nveţi să tragi linie sau să te retragi când ceva nu mai merge, e şi asta o abilitate a omului practic, căruia îi place viaţa mai mult decât ambiţiile personale, sau şi mai bine, decât ambiţiile personale ale altora.

Problema cu visătorii ăştia, însă, este că pare să nu li se termine niciodată nici visele, nici proiectele. Sunt inepuizabili ca valurile mării, iar asta poate deveni iritant pentru cei care joacă în alte filme sau nu li se pare important să viseze. Sunt oameni de cursă lungă, oameni pe care i-ai dori alături atunci când vremea este rea și câinoasă, şi când nu există colace de salvare prin jur. Sunt oameni care nu știu să cedeze, nici dacă i-ai tortura cu fierul încins al prejudecăţilor, nici dacă i-ai strânge de beregată cu toate cenzurile din lume, dar se pot retrage dintr-un fleac anume. Asta v-o spun sigur. Sunt atât de imprevizibili că cea mai mare provocare e să-i cunoşti atât de bine şi să crezi necondiţionat în ei, din simplul motiv că fără ei lumea ar fi mai săracă. Să-i ai pe toţi într-o echipă, acesta este deja un alt vis împlinit. Un vis frumos ca un răsărit perfect de soare.

Nu uitaţi deci. În fiecare zi, la fiecare răsărit de soare, suntem aici, alături de voi! Vă ascultăm şi mergem împreună mai departe! Pentru că până la urmă, asta e tot ce trebuie să ţinem din tot acest editorial: că fiecare vis gândit, fiecare proiect împlinit e doar o modalitate şi o metodă eficace de a merge împreună mai departe !

Zully MUSTAFA.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.